Poezie!

şi cum îţi spuneam
acest pustiu asimetric
ne transformă spaimele în dureri

nu mai ştiu nimic despre tine poate doar
frigul amar în care
adormeai uneori
ca într-un cuib umed
lumea imperfectă a cerului tău
străpungând continente

ar mai fi
rădăcinile lacrimilor adunate în pumni
ca-ntr-un imperiu
încăpăţânarea ta de a crede că în fiecare zi este joi
senzaţia de vid pe care o lăsai cu orice plecare
ca şi cum mereu ar fi urmat
să te naşti la polul opus

eu fără tine înălţând praguri de întuneric

aud cum că te-ai fi logodit cu lanul acela din fosfor
prin care îţi legănai paşii
la fiecare început de primăvară
mi-e dor de mersul tău de târfă
iubito
de bulevardele imperfecte ale inimii tale
de odaia în formă de templu
unde am învăţat de atâtea ori
să murim împreună
de felul în care
degetele mele
ca nişte fluvii îţi atingeau clavicula transparentă

şi cum îţi spuneam
în lipsa ta zăpezile vor deveni înguste
secundele
oarbe şi nesfârşit de roşii

eu fără tine - restul unei păsări de argilă
sfâşiind ultima singurătate